Un calugar, un calugar scit

„Poate părea lucru nou celor neştiutori că Scythia (Minor), care se arată îngrozitoare prin frig (...), a crescut bărbaţi plini de căldură şi minunaţi prin blândeţea purtării (...). Credinţa lor strălucind prin legătura cu fapta bună era pentru toţi pildă de viaţă şi sinceritate. Ei nu erau prinşi în reţeaua nici unei griji lumeşti şi puteau spune cu Apostolul: «Cetatea noastră este în ceruri». Ei au ţinut cu tărie neînfricată dogmele credinţei ortodoxe, căci deşi erau simpli în cuvânt, în ştiinţă nu erau nepricepuţi”.
Orice demers istoric de punere în valoare a momentelor şi personalităţilor ce au influenţat în mod decisiv păstrarea nealterată a învăţăturii de credinţă şi precizarea corectă a teologiei creştine are o semnificaţie deosebită pentru înţelegerea istoriei Bisericii Creştine, cu atât mai mult cu cât, din ce în ce mai pregnant în secoulu nostru, aportul marilor gânditori creştini la formarea spiritului uman este supus tăgăduirii.
Un studiu dedicat călugărilor sciţi şi activităţii derulate de aceştia în scopul păstrării şi precizării învăţăturii de credinţă a Bisericii se înscrie în liniile evidenţierii acelor particularităţi care i-au plasat pe teologii originari din spaţiul daco-roman în sfera celor mai puternice controverse şi dezbateri doctrinare ale celui de-al şaselea secol creştin.
Totodată, un asemenea demers ştiinţific se impune cu atât mai mult cu cât este absolut necesar să înţelegem acele momente decisive din istoria Bisericii, precum şi rolul personalităţilor teologice care le-au determinat, astfel încât să conştientizăm faptul că precizarea şi formularea teologiei ortodoxe reprezintă rodul unei colaborări între teologi şi părinţi bisericeşti de diferite naţiuni, acel „ecumenism patristic al secolelor IV - VI”, cum îl numea Părintele Ioan G. Coman.
În acest sens, teologia daco-romană a adus un aport decisiv la precizarea învăţăturii de credinţă, a oferit creştinismului personalităţi marcante, a căror operă şi activitate a contribuit în mod evident la dezvoltarea teologiei creştine.
În acest sens, Părintele Ioan G. Coman preciza: „A creat Scythia Minor oameni şi opere de spiritualitate şi teologie? Ca şi în alte domenii, creaţiile spirituale şi teologice nu ţin exclusiv de poziţia geografică sau de rolul de metropolă a locului. Scythia Minor creştină nu a creat o teologie de bogăţia şi nivelul celei alexandrine, antiohiene, capadociene sau augustiniene, e adevărat, dar, deşi în condiţii extrem de grele, sub viforul invaziilor şi focul persecuţiilor; ea a rodit, totuşi, oameni şi opere de o certă valoare spiritual-evanghelică şi a constituit un bastion al rezistenţei şi continuităţii daco-romane în această parte a imperiului”.
Pornind de la aceste premise, vom încerca să evidenţiem acele valori teologice perene pe care le-a izvorât creştinismul daco-roman, abordând aceste aspecte atât în dimensiunea lor istorică, dar şi în cea referitoare la doctrina creştină, pentru ca în acest mod să reliefăm cât mai precis tema abordată

I. 2. Teologia creştină în Scythia Minor:

Scythia Minor sau Dacia Pontică a evidenţiat, de-a lungul timpului, un patrimoniu bogat de cultură şi civilizaţie, în cadrul căruia creaţiile spirituale ale creştinismului, elemente de reflecţie religioasă sau de teologie creştină, ocupă un loc de primă importanţă.
În acest sens, creştinismul dezvoltat în spaţiul scitic a creat o adevărată „teologie” prin trei factori fundamentali, şi anume: acţiunea misionarilor şi a localnicilor şi contactul lor direct cu gândirea marilor şcoli patristice ale vremii, precum şi atitudinea combatantă a acestora împotriva ereziilor hristologice, în special a nestorianismului şi a monofizismului, persecuţiile abătute asupra comunităţilor creştine din această provincie şi moartea martirică a numeroşi creştini, a căror cinstire a întreţinut mereu o reflecţie complexă asupra imaginii Mântuitorului Iisus Hristos şi asupra sensului întrupării şi morţii acestuia şi, în final, buna organizare a Bisericii tomitane, ca episcopie, cu sediul la Tomis şi apariţia a încă paisprezece episcopii la sfârşitul secolului V şi începutul secolului VI. Totodată, este cunoscut faptul că episcopii de Tomis erau persoane culte şi pline de zel ortodox, aflându-se mereu în contact direct cu evoluţia spirituală şi reflecţia creştină a vremii. În acelaşi timp, acest gen de probleme erau şi printre preocupările vieţuitorilor din mănăstirile scitice, în acest sens activitatea „călugărilor sciţi” fiind definitorie.
În aceeaşi direcţie, nu trebuie să uităm activitatea teologică remarcabilă desfăşurată de Sfântul Ioan Cassian, monahul de „naţiune scitică” a căror lucrări de o deosebită valoare spirituală pentru viaţa monahală şi pentru teologie reprezintă un aport considerabil în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă a Bisericii, precum şi organizarea vieţii monahale şi bisericeşti.
Dionisie Exiguul, un alt teolog scit remarcabil, un erudit al vremii sale şi un poliglot, se remarcă prin traducerea în limba latină a unor opere teologice fundamentale ale patristicii greceşti, precum şi a canoanelor Sinoadelor Ecumenice şi locale, el fiind cel care „a pus inteligenţa, disciplina şi sensibilitatea Răsăritului la dispoziţia Apusului”, intermediind astfel cunoaşterea patrimoniului teologic comun, în sensul unităţii creştine şi al conlucrării fraterne.
În linia teologiei ortodoxe din Scythia Minor se înscriu şi aşa-numiţii „călugări sciţi”, cei care, apărând cu fermitate hotărârea Sinodului Ecumenic de la Calcedon cu privire la unirea ipostatică a celor două firi ale Mântuitorului şi combătându-i pe nestorieni, au elaborat formula „Unul din Treime a suferit cu trupul”. Deşi a stârnit multe controverse, formula propusă de călugării sciţi a adus un mare aport corectei precizări a hristologiei formulate în cadrul Sinodului de la Calcedon.
Trebuie afirmat, în urma celor prezentate până acum, faptul că teologia din Scythia Minor a fost o teologie fundamentală, precisă, clar exprimată, „o teologie care prin Sfântul Ioan Casian şi episcopul Ioan de Tomis pregăteşte formula Calcedonului, iar prin Dionisie cel Mic şi Ioan Maxenţiu dezvoltă şi apără această formulă”.
Astfel, teologia scită a stat sub semnul apărării învăţături de credinţă în cadrul Sinoadelor Ecumenice, în mod special împotriva arianismului şi a nestorianismului, în acest fel credinţa şi teologia ortodoxă contribuind fundamental la formarea şi continuitatea etnică şi religioasă a daco-romanilor şi a urmaşilor lor, în spaţiul credinţei ortodoxe nealterate de învăţăturile eretice propagate în acele vremuri.

Acţiunile călugărilor sciţi, în sensul păstrării şi afirmării învăţăturii de credinţă exprimate în cadrul Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon din anul 451, se vor face simţite în cadrul puternicelor controverse hristologice din secolul al VI-lea, desfăşurate în timpul domniei împăraţilor bizantini Anastasie I (491 - 518), Iustin I (518 - 527) şi Iustinian I (527 - 565).
Astfel, în primele luni ale anului 519, în plină controversă hristologică, la Constantinopol va sosi un grup de călugări originari din Scythia Minor, care aducea cu sine o formulă teologică menită să precizeze în mod clar învăţătura de credinţă a Calcedonului şi să stopeze conflictele din Biserică, formulă ce consta în cuvintele: Ενα δησ αγιασ τριαδοσ πεπονθεναι σαρκι = „Unul din Sfânta Treime a pătimit în trup”. Într-o primă fază, formula propusă de călugării sciţi va întâmpina unele opoziţii, fiind interpretată în sensul adaosului teopashit la cântarea „Sfinte Dumnzeule...”, introdus de patriarhul antiohian Petru Gnafeos, adaos care fusese considerat eretic.
Grupul călugărilor sciţi era destul de numeros şi dădea dovadă de un zel deosebit în prezentarea formulei lor dogmatice. Deşi numărul exact al călugărilor sciţi sosiţi în Constantinopol în anul 519 nu ne este cunoscut, cunoaştem, totuşi, numele celor mai importanţi reprezentanţi ai acestei grupări, şi anume: Ioan Maxenţiu, Leonţiu, Ioan, Mauriciu, Petru Diaconul, Ioan şi Ahile.
În ceea ce priveşte originea călugărilor sciţi, majoritatea covârşitoare a cercetătorilor afirmă faptul că aceştia erau originari din Scythia Minor, cel mai puternic argument al acestui fapt constând în aceea că aceşti călugări depindeau canonic de provincia bisericească a Sciţiei Mici şi de Paternus, episcopul de Tomis.
Puternicele dispute teologice ale secolului VI, referitoare la hristologia calcedoniană şi cea monofizită, au reprezentat, cu siguranţă, puncte de interes şi pentru călugării sciţi.
Astfel, în timpul domniei împăratului Anastasie I, în Scythia Minor vor avea loc o serie de tulburări religioase pe această temă, fapt pentru care, pentru a pune capăt unei asemenea situaţii, împăratul va convoca întrunirea unui sinod la Heracleea, la care a fost invitat să ia parte şi papa Hormisda.
Totuşi, sinodul nu se va mai întruni, întrucât împăratul Anastasie nu se mai temea de pericolul pe care îl putea reprezenta răscoala generalului Vitalian, originar din localitatea Zaldapa, din Scythia Minor, pe care împăratul îl înfrânsese într-o luptă, ştiut fiind faptul că împăratul a convocat întrunirea unui astfel de sinod la presiunile lui Vitalian, care în acest mod s-a făcut ecolul compatrioţilor săi sciţi, care nu puteau consimţi la acţiunea imperială de întărire a monofizismului şi de subminare a autorităţii Sinodului Ecumenic de la Calcedon.
Prin urmare, observăm faptul că acţiunea călugărilor sciţi de precizare şi păstrare a învăţăturii de credinţă calcedoniene nu reprezintă un act singular, independent, ci se înscrie în starea de spirit promovată în Scythia Minor, unde credinţa ortodoxă, statornicită în cadrul sinoadelor ecumenice, era păstrată cu străşnicie, împotriva politicii religioase filo-monofizite pe care o promova împăratul Anastasie.
Prin urmare, călugării sciţi reprezintă, de fapt, „vârful de lance” al celor nemulţumiţi de politica imperială duplicitară. Aceşti călugări mărturiseau credinţa ortodoxă în modul în care a fost precizată în cadrul Sinoadelor Ecumenice, iar pentru a veni în sprijinul apărării formulelor de credinţă calcedoniene, propuneau adoptarea formulei teologice „Unul din Sfânta Treime a pătimit în trup”.
Această formulă, care apărea ca fiind adăugată învăţăturilor de credinţă exprimate în cadrul Sinodului Ecumenic de la Calcedon, nu va fi acceptată, într-o primă fază, de episcopul Paternus de Tomis, sub a cărui jurisdicţie canonică se aflau călugării sciţi, ceea ce va duce la o înăsprire a relaţiilor dintre cele două părţi. Totuşi, în cele din urmă, relaţiile dintre episcopul Paternus şi călugării sciţi vor fi reluate, tocmai pentru a nu pierde sprijinul generalului Vitalian, precum şi bunăvoinţa împăratului Iustin I.
După aplanarea disensiunilor dintre călugării sciţi şi episcopul Paternus al Tomisului, se va ivi un nou conflict între călugării sciţi şi călugării achimiţi din Constantinopol, care promovau o învăţătură de credinţă nestorianizantă, conflict ce se va derula în paralel cu venirea în Constantinopol a unei delegaţii papale, condusă de diaconul Dioscor, menită să dezbată problema schismei acachiene.
Legaţii romani se vor împotrivi curând acţiunii călugărilor sciţi, lucru uşor observabil din scrisorile pe care aceştia le redactau şi în care îi prezentau papei Hormisda starea de lucruri din Constantinopol. În viziunea legaţilor papali, călugării sciţi nu făceau altceva decât să sporească disensiunile şi neîncrederea prezente deja în capitala Imperiului, aceştia fiind, în viziunea aceloraşi legaţi papali, în contextul schismei acachiene, pricipala piedică în calea unităţii Bisericii.
Curând va izbucni un conflict puternic între călugării sciţi şi un anume diacon Victor, care îi acuza pe sciţi de monofizism. Diaconul Victor susţinea învăţătura cuprinsă în Epistola papei Leon către patriarhul Flavian al Constantinopolului din anul 449 şi în Epistola sinodală a Sfântului Chiril al Alexandriei. La aceste documente sinodale, călugării sciţi doreau să adauge expresia „Unus de Sancta Trinitate passus est carne”, însă pentru că diaconul Victor nu accepta un asemenea adaos, călugării sciţi îl considerau pe acesta a fi un nestorian deghizat.
Într-adevăr, formula teologică propusă de călugării sciţi va fi produs puternice controverse în capitala imperiului, fapt pentru care era normal să stârnească ezitări şi discuţii în Constantinopol, însă, totuşi, nu putem punepe seama acestora, în mod exclusiv, starea de tensiune existentă în oraş.
Călugării sciţi vor încerca prin discuţii teologice şi studiu să îi convingă pe legaţii papali de justeţea formulei propuse de ei, fapt pentru care călugărul Ioan Maxenţiu, conducătorul acestora, va elabora o lucrare închinată acestor legaţi papali, întitulată Libellus fidei (Cartea despre credinţă), în care va demonstra, pe baza argumentelor patristice şi a celor extrase din opera Sfântului Chiril al Alexandriei, justeţea formulei prezentate. În acest sens, călugării sciţi nu operează nici un adaos nepotrivit la învăţătura de credinţă, ci, dimpotrivă, doresc să precizeze, să explice ceea ce a fost stabilit deja, urmând în această privinţă direcţia adoptată de Sfinţii Părinţi.
Totuşi, legaţii papali se vor arăta intransigenţi faţă de precizările teologice făcute de călugării sciţi şi nu vor aproba formula lor teologică, ceea ce îl va determina pe Ioan Maxenţiu să precizeze încă o dată faptul că acele învăţături de credinţă pe care legaţii papali le apără sunt precizate de călugării sciţi, reafirmând faptul că „Unul din Sfânta Treime a suferit în trup, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, S-a întrupat din pântecele Sfintei Fecioare Maria, care, pe drept, este Născătoarea de Dumnezeu. Numai în această situaţie de întrupat, Unul din Sfânta Treime a putut suferi, însă nu în raportul Său cu celelalte persoane ale Sfintei Treimi” , mărturisire de credinţă ce îi apăra pe călugării sciţi de acuza de a fi monofiziţi.

Observând faptul că formula teologică pe care o propun întâlneşte puternice opoziţii în capitala Imperiului, precum şi reacţia adversă a legaţilor papali, care îi denunţau pe călugării sciţi papei Hormisda ca fiind eretici, monahii daco-romani se vor îndrepta în continuare spre Roma.
Delegaţia călugărilor sciţi care a mers la Roma va fi compusă din călugării Ioan Maxenţiu, Leonţiu, Ahile şi Mauriciu şi va petrece în „Cetatea eternă” 14 luni, până în luna august a anului 520, când se vor întoarce în Constantinopol.
Călugării sciţi nu vor fi luaţi în seamă de papa Hormisda, ci se vor lovi de continue tergiversări, datorate, în mare parte, informaţiilor negative pe care le prezentaseră anterior legaţii papali din Constantinopol. Totuşi, se poate spune că papa nu era total împotriva formulei propuse de călugării sciţi, ci proceda în acest sens deoarece formula lor dogmatică nu se regăsea în hotărârile sinodale anterioare.
Totuşi, papa va compune o scrisoare adresată episcopului african Possessor, total defavorabilă călugărilor sciţi, în care se arăta deosebit de preocupat de această problemă, considerândsu-i pe monahii sciţi rău-intenţionaţi, ca unii ce aruncă sămânţa diavolească în Biserică. La aceste acuzaţii grave, Ioan Maxenţiu va răspunde tot printr-o scrisoare, prin care îi apăra pe călugării sciţi, spunând că aceştia nu doresc sub nici o formă să se separe de comuniunea credinţei unice.
În final, după lungi tergiversări, papa Hormisda, sub presiunile legaţilor săi de a nu aproba formula călugărilor sciţi, le va scrie împăratului Iustin I şi patriarhului Epifanie, la 25 martie 521. În această epistolă papa considera că formula propusă de călugării sciţi pare a atribui proprietăţile personale ale ipostasului Fiului fiinţei Tatălui, ceea ce este, prin urmare, teopashism, precizând, totodată, faptul că nu trebuie adăugat nimic hotărârilor Sinodului Ecumenic de la Calcedon, precum şi epistolei papei Leon.Ca urmare a acestei epistole şi a impresiei generale create, în cele din urmă, călugării sciţi vor fi alungaţi din Roma.
Dorind unitatea religioasă a imperiului, împăratul Iustinian considera că unirea între partizanii tentinţelor nestoriene şi monofizite se poate face numai printr-o interpretare a hotărârilor Sinodului de la Calcedon în sensul gândirii Sfântului Chiril al Alexandriei, adică insistând mai mult asupra unirii dintre cele două firi din persoana Mântuitorului.
Formula propusă de călugării sciţi făcea posibilă o astfel de interpretare. Totuşi, la început, împaratul Iustinian se va dovedi ostil călugărilor sciţi, pentru ca în curând să îşi schimbe opinia.
Astfel, în luna iulie a anului 519, împăratul Iustinian îi va scrie papei Hormisda, arătându-se favorabil formulei teologice scite. Neprimind nici un răspuns, împăratul va compune o nouă scrisoare, în octombrie 519, în care îi aprobă şi mai mult pe călugării sciţi.
În cele din urmă, în septembrie 520, împăratul îi va scrie papei că a adoptat formula precizată de călugării sciţi, pe care o aprobă total. Răspunsul papei se va înscrie în liniile anterioare, în sensul că formula scită nu putea fi aprobată, deoarece nu se putea permite nici o adăugire la cele stabilite anterior în cadrul Sinoadelor.
În anul 527, Iustinian va deveni împărat, ocazie cu care va emite un edict cu rol de proclamaţie pentru popor, în cadrul căruia va menţiona sumar şi formula călugărilor sciţi, pentru ca mai apoi, în anul 533, să sancţioneze această formulă ca obligatorie pentru cei care mărturisesc credinţa ortodoxă, formula călugărilor sciţi fiind pusă în acord cu întreaga învăţătură trinitară şi hristologică a Bisericii.
Între timp, călugării achimiţi din Constantinopol vor trimite o delegaţie la Roma, care avea menirea de a raporta starea de lucruri Răsărit. La rândul său, împăratul Iustinian va trimite la Roma o delegaţie compusă din episcopii Ipatie de Efes şi Demetrius de Filipi, pentru a-i cere noului papă, Ioan al II-lea, să aprobe formula propusă de călugării sciţi. În cele din urmă, delegaţia imperială îl va convinge pe papa Ioan al II-lea să aprobe învăţătura şi formula hristologică promovată de călugării sciţi.
În cadrul acestei secţiuni vom privi în mod gradat dezvoltarea şi formularea învăţăturii hristologice enunţate în cadrul celui de-al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon din anul 451, pornind de la aspectele premergătoare, continuând cu formulele dogmatice elaborate în cadrul Sinodului sau în legătură cu acesta şi încheind cu precizările dogmatice făcute de călugării sciţi în această chestiune.
Este cunoscută relaţia conflictuală ce s-a stârnit între partizanii lui Nestorie şi cei ai Sfântului Chiril al Alexandriei, în urma celui de-al treilea Sinod Ecumenic de la Efes din anul 431. Acest sinod venea să precizeze faptul că în Iisus Hristos sunt două firi, una divină şi alta umană, însă într-o singură persoană, cea divină a Fiului lui Dumnezeu, legătura dintre cele două firi fiind o legătură firească, ipostatică, nu doar una morală, fapt pentru care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este consubstanţial cu Tatăl, după Dumnezeire, şi consubstanţial cu oamenii după umanitatea primită din Fecioara Maria.
Astfel, în preajma celui de-al patrulea Sinod Ecumenic, acest conflict va persista şi se va desfăşura acum între nestorieni şi dioscurieni, partizanii lui Dioscur, urmaşul Sfântului Chiril în scaunul patriarhal al Alexandriei. În acest context se va derula o nouă fază a disputei hristologice, pe baza învăţăturii promovate de arhimandritul Eutihie din Constantinopol, care susţinea că Domnul nostru Iisus Hristos nu era de o fiinţă cu oamenii după trup, ci a avut trup din cer: Astfel, înainte de unire El a avut două firi, iar după unire acestea au devenit o singură fire.
Fiind denunţat ca eretic patriarhului Flavian al Constantinopolului de către episcopul Eusebiu de Doryleum, Eutihie va fi chemat să se justifice în cadrul sinodului particular din anul 448 de la Constantinopol, unde acesta îşi păstrează poziţia, fapt pentru care va fi anatematizat şi depus din preoţie.
Ca urmare a acestui fapt, patriarhul Flavian va compune o scrisoare în cadrul căreia îi oferă papei Leon cel Mare informaţii cu privire la evenimentele derulate în Constantinopol cu privire la învăţăturile eretice ale lui Eutihie. Papa Leon îi va răspunde patriahului constantinopolitan prin celebrul Tomos despre Întrupare, în cadrul căruia condamna erezia lui Eutihie.
Eutihie nu va rămâne nepăsător faţă de condamnarea sinodului din 448, fapt pentru care, datorită sprijinului de care se bucura din partea curţii imperiale, va face apel la împărat şi la patriarhul alexandrin Dioscur pentru convocarea unui sinod general care să rejudece cauza sa. Acest sinod va avea loc în anul 449, la Efes, fiind marcat de abuzuri şi violenţe inimaginabile din partea patriarhului Dioscur şi a partizanilor săi, fapt pentru papa Leon îi va acredita acestui sinod numele de. „sinodul tâlhăresc”. Acest sinod a hotărât reabilitatea lui Eutihie şi condamnarea patriarhului constantinopolitan Flavian, care va muri în curând, precum şi condamnarea episcopului Eusebiu de Doryleum, împreună cu mulţi alţi episcopi.
Ca urmare a tulburărilor din cadrul acestui sinod, se vor constitui două tabere principale: episcopii egipteni, traci şi palestinieni vor urma linia lui Dioscur, în timp ce episcopii orientali, pontici şi asiatici vor urma linia trasată de patriarhul Flavian.
Legaţii papali, a căror părere nu a fost deloc luată în seamă în cadrul sinodului din 449, îl vor informa pe papa Leon cel Mare despre modul în care s-a derulat sinodul, despre abuzurile săvârşite de Dioscur, despre reabilitarea lui Eutihie, precum şi despre condamnarea episcopilor ortodocşi.
Deşi Eutihie pretindea că prin învăţătura sa profesează hristologia Sfântului Chiril al Alexandriei, o privire în paralel a hristologiei lui Eutihie cu cea a Sfântului Chiril ne va conduce la cu totul alte concluzii. Astfel, este cunoscută fermitatea cu care Sfântul Chiril respingea acuzaţia ce i se aducea , cum că ar susţine originea cerească a trupului Mântuitorului, arătând că Fecioara Maria nu ar fi Născătoare de Dumnezeu dacă trupul lui Iisus ar fi coborât din cer.
Totuşi, conform cuvintelor lui Eutihie, păstrate în lucrarea Eranistes a lui Teodoret al Cyrului, scrisă în anul 447, prima eroare hristologică a lui Eutihie consta în susţinerea îndumnezeirii trupului lui Hristos luat din Maria, el spunând că: „Dumnezeu-Logosul nu a luat nimic omenesc din Fecioara, ci transformându-se neschimbat şi făcându-se trup, El numai a trecut prin Fecioara, iar dumnezeirea necircumscrisă, nelimitată şi necuprinsă a Unuia-Născut a fost ţintuită şi fixată pe cruce şi, după ce a fost dată mormântului, a înviat”. În mod evident, această teorie a trecerii trupului ceresc al Mântuitorului prin Fecioara era de sorginte apolinaristă, ea fiind combătută anterior cu vehemenţă de către Părinţii capadocieni.
În acest context doctrinar, Tomosul despre Întrupare, elaborat de papa Leon cel Mare, a reprezentat o autoritate dogmatică egală cu aceea a operelor Sfântului Chiril al Alexandriei în cadrul dezbaterilor Sinodului Ecumenic de la Calcedon. Tomosul enunţă o hristologie simplă, aproape schematică, fără să deţină adâncimea şi originalitatea hristologiei chiriliene, exprimându-se în termeni clari, precişi. Hristologia precizată de papa Leon se apropie cel mai mult de mărturisirea hristologică a patriarhului constantinopolitan Flavian, care apăra cu adevărat formula dogmatică „o fire întrupată a lui Dumnezeu-Logosul”, consacrată de Sfântul Chiril al Alexandriei.
Prin urmare, în cei doi ani care au precedat Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, patriarhul Flavian şi papa Leon erau singurii care apărau cu adevărat hristologia ortodoxă, opunându-se cu putere tendinţelor monofizite manifestate de Eutihie şi Dioscur.

Aportul deosebit al Sfântului Ioan Cassian în direcţia precizării hristologiei ortodoxe se relevă cu precădere în cadrul lucrării Despre Întruparea Domnului contra lui Nestorie, tratat dogmatic scris de teologul daco-roman la cererea papei Leon, în jurul anilor 429 - 430, cu scopul de a combate erezia nestoriană care se întindea cu rapiditate în Răsărit şi ameninţa şi Apusul.
Ideea centrală a acestui tratat constă în susţinerea dumnezeirii Mântuitorului, împotriva tuturor celor ce I-o tăgăduiesc. În acest sens, Sfântul Ioan Casian face demonstraţii extinse pentru a enunţa dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, utilizând pentru exemplificare numeroase pasaje biblice, textul simbolului de credinţă antiohian, utilizat de Nestorie până la căderea în erezie, precum şi texte din autorii patristici apuseni sau răsăriteni.
În ton cu întreaga hristologie patristică, Sfântul Ioan Cassian susţine că Domnul Iisus Hristos este şi Dumnezeu, şi om. Unirea între Dumnezeu şi om în Iisus Hristos s-a făcut printr-o unire de nedezlegat (inseparabili conexione). Unitatea tainei prin care omul s-a unit cu Dumnezeu este de negrăit, inefabilă. Astfel, prin unirea celor două firi, Dumnezeu a luat chipul robului, însă fragilitatea formei Sale umane nu a slăbit firea lui Dumnezeu, ci datorită puterii intacte şi integre a Acestuia, tot ceea ce s-a petrecut în trupul uman a reprezentat progresul omului şi nu micşorarea slavei divine. Cuvântul s-a născut în trup nu pentru ca El să nu mai fie Dumnezeu în Sine, ci pentru ca El rămânând Dumnezeu, omul să fie îndumnezeit.
Prin urmare, îndumnezeirea omului, predicată anterior de Sfântul Irineu şi de Sfântul Atanasie cel Mare, precum şi de Părinţii capadocieni, este reluată acum de către Sfântul Ioan Cassian în Occident, această îndumnezeire nefiind un act magic, ci rodul întrupării Cuvântului şi al unei ascensiuni neîncetate a omului înspre Dumnezeu.
În cadrul lucrării amintite, în special în capitolul 22 al celei de-a şasea cărţi, Sfântul Ioan Cassian exprimă unele tendinţe teopashite. Astfel, „Sfântul Ioan Cassian susţine că deşi omul din Hristos - homo dominicus - nu a existat înainte de întrupare, totuşi Hristos este propovăduit în Sfânta Scriptură ca fiind fără început, unirea omului cu Dumnezeu fiind atât de mare, încât omul pare a fi coetern cu Dumnezeu dintotdeauna, iar Dumnezeu pare a fi suferit cu omul, deşi nu trebuie să se creadă că omul n-are început, iar că Dumnezeu este pătimitor. Unit cu omul, adică cu trupul Său, Dumnezeu nu îngăduie să fie vreun interval între om şi Dumnezeu... adică să se creadă că altul e Fiul omului şi altul Fiul lui Dumnezeu”.
Totuşi, Sfântul Ioan Cassian nu exprimă în cadrul lucrării sale un teopashism propriu-zis, complex, în sensul formulei „Unus de Trinitate carne passus est”, promovate de călugării sciţi. Deşi Sfântul Ioan Cassian nu a ajuns la o asemenea formulare, totuşi, prin raţionamentele enunţate, se îndrepta spre o astfel de concluzie.
Astfel, înainte de călugării sciţi, Sfântul Ioan Cassian a exprimat pregnant idei teopashite, în acest el scriind: „Domnul, chiar pus pe cruce, se numeşte «Fiul lui Dumnezeu»... Diavolul a bănuit că este Fiul lui Dumnezeu, chiar când Acesta a suferit moartea”.
Sinodul tâlhăresc” de la Constantinopol, din anul 449, pe lângă consecinţele sale violente asupra a numeroşi episcopi, preoţi sau călugări, a provocat o puternică confuzie în materie de doctrină, fapt pentru care, la 8 octombrie 451, la Constantinopol încep lucrările celui de-al patrulea Sinod Ecumenic.
Sinodul Ecumenic de la Calcedon a oferit formula dogmatică completă şi definitivă a hristologiei ortodoxe. Totodată, Sinodul a aprobat în mod definitiv scrisorile sinodale ale Sfântului Chiril al Alexandriei către Nestorie, proprii pentru combaterea nestorianismului, precum şi scrisoarea papei Leon către patriarhul constantinopolitan Flavian, cu privire la eliminarea ereziei lui Eutihie.
În acest sens, formularul hristologic propriu-zis al Sinodului afirma: „(Sinodul) se opune acelora care încearcă să împartă taina întrupării într-o dualitate de Fii, îndepărtează de la adunarea pentru cele sfinte pe cei care îndrăznesc să afirme că dumnezeirea Unuia-Născut este pătimitoare şi stă împotriva celor care născocesc amestecul sau contopirea celor două firi ale lui Hristos. Sinodul respinge pe cei care, în nebunia lor, susţin că chipul de rob luat de Hristos din noi e de esenţă cerească sau de altă esenţă. El anatematizează pe cei care spun basmul că au fost două firi ale Domnului înainte de unire, dar imaginează că după unire a fost o singură fire. Urmând Sfinţilor Părinţi, noi toţi, unanimi, învăţăm şi mărturisim unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit în dumnezeire şi desăvârşit în umanitate, Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire, şi de o fiinţă cu noi după umanitate, asemenea nouă în toate afară de păcat, născut înaintea veacurilor din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele după urmă după umanitate din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi, neamestecat, nedespărţit. Deosebirea firilor nu a fost suprimată din cauza unirii, ci s-a păstrat, dimpotrivă, proprietatea fiecărei firi, care se unesc una cu alta într-o singură persoană şi într-un singur ipostas”.
Concluzionând, vom spune că hristologia calcadoniană este axată pe următoarele puncte principale:
Identitatea Logosului de dinaintea Întrupării cu cel de după Întrupare, idee centrală a hristologiei chiriliene;
Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om desăvârşit, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu oamenii după omenire, exceptând păcatul;
Mântuitorul a avut o naştere din veac după dumnezeire şi una în timp după umanitate, din Fecioara Maria;
Naşterea în timp s-a făcut pentru oameni şi pentru mântuirea lor, idee chiriliană;
Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, idee chiriliană;
Iisus Hristos este în două firi, expresie creată de Sfântul Grigorie de Nyssa şi deosebită de cea a alexandrinilor, care spuneau din două firi;
Firile se unesc fără să se amestece, fără să se schimbe, fără să se împartă, fără să se despartă;
Unirea firilor nu a suprimat deosebirea lor;
Firile şi-au păstrat fiecare proprietatea lor;
Unirea firilor într-o singură persoană şi un singur ipostas;

Ioan Maxenţiu, născut în Dobrogea, în a doua jumătate a secolului al V-lea, scriitor bisericesc şi polemist, reprezintă una dintre cele mai importante personalităţi ale grupării de teologi daco-romani, impuse în istorie sub numele de „călugării sciţi”.
Ioan Maxenţiu s-a format ca teolog strălucit în mediile monahale dintre Dunăre şi mare, în cadrul cărora a fost apărată cu fermitate învăţătura de credinţă Ortodoxă şi îndeosebi deciziile Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon din anul 451.
După cum am văzut până acum, în anul 519, gruparea călugărilor sciţi, compusă din monahii Ioan Maxenţiu, Leonţiu de Bizanţ, Achile şi Mauriciu, va susţine la Constantinopol precizarea corectă a învăţăturii hristologice calcedoniene, în faţa împăratului Iustin I (518 - 527) şi a comandantului Vitalian de Zaldapa, iar mai apoi la Roma, în faţa papei Hormisda.
Dintre operele sale, toate elaborate în limba latină, s-au păstrat lucrările Libellus fidei (Cartea despre credinţă), Profesio brevissima catholica fidei (Foarte scurtă mărturisire a credinţei universale), Brevissima adnotationis ratio Verbi Dei ad propriam carnem (Foarte scurtă motivare a unirii Cuvântului lui Dumnezeu cu propriul Trup), Responsio contra acephalos (Răspuns împotriva acefalilor), şi Contra nestorianos et pelagiones ad satisfactionem fratrum (Împotriva nestorienilor şi pelagienilor, spre mulţumirea fraţilor).
Lucrarea Libellus fidei, cea mai importantă dintre lucrările lui Ioan Maxenţiu, se concentrează în dovedirea formulei „Unul din Treime a pătimit cu trupul”. În precizările dogmatice pe care le oferă, Ioan Maxenţiu arată că acest „Unul” este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, şi nicidecum o altă Persoană din Sfânta Treime, Cel care S-a născut din Fecioara Maria: „Fecioara Maria a născut pe Hristos, Unul din Treime, care a pătimit pentru noi în trup şi deci ea n-a născut Treimea”.
Prin respingerea ideii că din Fecioara Maria s-ar fi născut Sfânta Treime se respingea formula monofizită a lui Petru Gnafeus. Formula călugărilor sciţi, apărată de Ioan Maxenţiu în lucrarea amintită, nu era cu totul nouă, însă dobândea o aplicare nouă, actualizată pentru nevoile acelui timp, ea apărând definiţia calcedoniană nu numai de interpretarea nestoriană, ci şi de noi interpretări monofizite. Şi aceasta pentru că a afirma că întreaga Sfântă Treime s-a născut din Fecioară şi S-a răstignit, însemna a identifica Persoanele Treimii în sens sabelian, adică a le reduce la fiinţa cea una şi a afirma posibilitatea identificării fiinţei divine cu cea umană, în sens monofizit şi a zădărnici astfel mântuirea, din moment ce pătimirea ţine de însăşi fiinţa divină.
Astfel, formula călugărilor sciţi „Unul din Treime a pătimit cu trupul”, deci S-a născut din Fecioara Maria, se îndrepta împotriva nestorianismului, care afirma că nu „Unul din Treime a pătimit”, ci un om asociat cu Fiul lui Dumnezeu, fapt pentru care moartea nu a putut fi învinsă definitiv. Totodată, această formulă se îndrepta împotriva monofizismului, în viziunea căruia însăşi fiinţa divină S-a modificat în unire cu firea umană, fapt pentru care întreaga Sfântă Treime s-a răstignit, şi nu numai o Persoană din Ea, şi anume Cea care S-a întrupat, adică Fiul. Această formulă afirma, pe de-o parte, împotriva monofizismului, distincţia Persoanelor în Dumnezeu, iar pe de altă parte, unirea firii dumnezeieşti şi omeneşti în unica Persoană a Cuvântului, împotriva nestorianismului.
În cadrul Cărţii despre credinţă, apărând formula dogmatică propusă de călugării sciţi, Ioan Maxenţiu afirma atât ipostasul divin al Mântuitorului, cât şi faptul că el şi-a însuşit firea umană cu tot ceea ce are în ea, inclusiv pătimirea. În acest mod se înlătura nestorianiasmul, care atribuia cele omeneşti unui ipostas uman, dezbrăcându-le de orice valoare şi neridicând firea omenească din despărţirea ei de Dumnezeu şi din starea ei muritoare, cât şi monofizismul, care atribuia cele umane fiinţei divine, amestecând firea divină cu cea umană într-una singură şi supunând firea dumnezeiască aceloraşi neputinţe cărora le este supusă şi cea omenească, astfel neputând-o mântui pe aceasta.
Modul subtil şi riguros sub aspect doctrinar ortodox al gândirii teologice, filosofice şi antropologice a lui Ioan Maxenţiu se relevă din modul în care acesta prezintă raportul dintre natură şi persoană. În gândirea sa, natura sau firea este comună mai multor persoane, persoana însă fiind natura umană individualizată. Din mădularele, organele, carnea şi sângele unui individ, aşadar din materia comună întregii umanităţi, se iveşte persoana, care, pentru o anumită perioadă de timp, a stat ascunsă şi totuşi întreagă, respectiv deplină, în conformitate cu propria sa raţiune, în materia din care se dezvoltă un anumit om. Astfel, persoana transcede elementele firii care suzistă în ea, ea fiind subiectul personal, unic în lume, în care subzistă firea sau natura.
Cu privire la importanţa personalităţii teologice şi a operei lui Ioan Maxenţiu, trebuie spus faptul că mediile în care scrierile sale au fost susţinute, condiţiile istorice în care acestea au fost elaborate, precum şi unitatea lor doctrinară în sens ortodox, nu fac altceva decât să demonstreze nivulul teologic, literar şi filosofic al mediilor monahale din Scythia Minor şi rolul lor extrem de important, adesea decisiv, în contextul controverselor teologice derulate în epoca Sinoadelor Ecumenice.

Identitatea lui Leonţiu de Bizanţ:

În ceea ce priveşte identificarea persoanei lui Leonţiu, călugărul scit rudă cu generalul Vitalian de Zaldapa şi unul dintre conducătorii grupării monahale scite, au fost lansate două ipoteze principale.
Prima părere, care cunoaşte adeziunea cea mai largă în rândul teologilor, şi în special în rândul teologilor şi cercetătorilor români (Părintele profesor Dumitru Stăniloae, Părintele profesor Ioan G. Coman, Î. P. S. Nestor Vornicescu, Mihail Diaconescu ş. a.), susţine că Leonţiu, monahul amintit în rândul grupării călugărilor sciţi, este acelaşi cu marele teolog Leonţiu, care a oferit ultima şi cea mai profundă dezvoltare a hristologiei în epoca împăratului Iustinian.
O a doua opinie, susţinută cu fermitate în teologia românească de către Ilie Frăcea, renunţă la această identificare, afirmând că Leonţiu de Bizanţ este o persoană diferită de cea a lui Leonţiu, călugărul scit. Conform constatărilor teologului amintit, Leonţiu de Bizanţ s-ar fi născut în jurul anilor 480 - 485, în Constantinopol, fiind călugărit în Lavra Sfântului Sava de lângă Bethleem, el păstrând în mod constant legăturile cu oraşul său de provenienţă.
Ţinând cont de faptul că majoritatea teologilor români l-au identificat pe Leonţiu, călugărul scit, cu Leonţiu, renumitul teolog de la curtea împăratului Iustinian, vom urma această linie în prezentarea unei schiţe bio-bibliografice rezumative a personalităţii acestuia.

Viaţa şi scrierile lui Leonţiu de Bizanţ:

Conform majorităţii părerilor, Leonţiu de Bizanţ s-a născut într-o familie de daco-romani, originară din estul Moesiei Inferior, familie din care făcea parte şi comandantul Vitalian din Zaldapa. În prima parte a vieţii, Leonţiu de Bizanţ a trăit în sudul Scythiei Minor, unde se va forma teologic, în grupările de teologi şi scriitori daco-romani.
Leonţiu de Bizanţ este amintit de sursele istorice începând cu anul 519, în Constantinpol, ca făcând parte din gruparea călugărilor sciţi, formată în jurul personalităţii lui Ioan Maxenţiu, originar, la rândul său, din Scythia Minor.
Spre deosebire de operele celorlalţi autori din gruparea călugărilor sciţi, scrise toate în limba latină, creaţiile lui Leonţiu de Bizanţ au fost redactate în limba greacă. Aceste lucrări sunt: Trei cărţi împotriva nestorienilor şi eutihienilor, Combaterea argumentelor aduse de Sever şi Treizeci de capitole contra lui Sever. Totodată, lui i se mai atribuie lucrările: Scolii (care cuprind scrierile: Despre Secte. Contra nestorienilor şi Contra monofiziţilor), precum şi tratatul polemic Contra fraudelor apolinariste.
Leonţiu va muri în intervalul cuprins între anii 542 - 545, la Constantinopol, lăsând în urma sa o creaţie vastă, intrată în mod definitiv în tezaurul celor mai importante scrieri patristice.

Precizări hristologice în scrierile lui Leonţiu de Bizanţ, „teologul enipostazierii”:

Leonţiu de Bizanţ este sistematizatorul hristologiei ortodoxe post-calcedoniene, „singurul teolog care a reuşit să pună capăt, cel puţin pe calea speculaţiei, nesfârşitele controverse stârnite de formula Calcedonului, între nestorieni, monofiziţi şi ortodocşi”
Teologul daco-roman a scris cu precădere despre unirea ipostatică prezentă în persoana divino-umană a Mântuitorului, apărând ferm învăţătura hristologică calcedoniană şi, implicit, scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei.
Conceptul teologic propus de Leonţiu, enipostazierea, adică preluarea firii umane de către ipostasul Logosului, indică „modul specific în care Mântuitorul Iisus Hristos este alcătuit din Logosul etern şi umanitate, esenţe existente în ele însele, desăvârşite în ele însele şi totodată fundamental deosebite”. Umanitatea lui Hristos nu este anipostatică, întrucât ea există, însă nu este nici ipostas, întrucât nu există pentru sine însăşi. Astfel, ea este enipostatică, întrucât există în Logosul căruia îi aparţine. Definind enipostazierea, Leonţiu va spune: „Ipostasul şi enipostasul nu sunt identice, aşa cum altceva este esenţa şi altceva ceea ce e în esenţă. Ipostasul indică pe cineva, pe când enipostasul arată esenţa. Cea dintâi delimitează persoana prin proprietăţi caracteristice; enipostasul arată că nu există accidentul, care îşi are existenţa în altul şi nu e considerat în sine”
Astfel, prin întruparea Divinităţii în Hristos sau prin înomenirea lui Dumnezeu, cele două esenţe formează un singur ipostas, unirea ipostatică nefiind o simplă asociere, ci o sinteză şi o subzistenţă în ipostas. Prin unirea ipostatică, starea umană a fost restaurată, intrând în acest mod într-o nouă ordine a lumii, cea instituită de Mântuitorul Iisus Hristos. Ipostasul este subiectul, persoana, iar enipostazierea este natura umană existentă înlăuntrul ipostasului la Întrupare, prin aceasta natura umană fiind asumată de Logosul preexistent şi etern.
Strâns legat de conceptul de enipostaziere este cel de kenoză. Actul kenozei reprezintă starea pe care Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat-o la înomenirea Sa, ca act de ascultare faţă de Tatăl. În Iisus Hristos se realizează unirea maximală a lui Dumnezeu cu omul. Prin unirea firii divine şi a firii umane în persoana Mântuitorului, Dumnezeu devine accesibil oamenilor, datorită kenozei omul dobândind posibilitatea îndumnezeirii. Enipostazierea este lucrarea prin care Fiul lui Dumnezeu ia la întrupare firea umană, prin kenoză natura umană fiind asumată de către Logosul preexistent, de Cuvântul ipostatic, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Astfel, Logosul ipostatic, revelat oamenilor prin kenoză, îi aduce pe aceştia la o nouă comuniune personală cu Creatorul lor.
În cadrul demonstraţiilor sale dogmatice, Leonţiu de Bizanţ se fundamentează pe teologia primelor patru Sinoade Ecumenice, utilizând totodată lucrările Logica şi Categoriile, scrise de Aristotel. Totuşi, trebuie spus că aristotelismul lui Leonţiu reprezintă o opţiune deliberată, cu scopul de a raţiona corect, în acest sens, o influenţă importantă asupra operei lui Leonţiu de Bizanţ având şi scrierile compatriotului său, Dionisie Exiguul, cu care comunică în convingeri.

Leonţiu al Bizanţului, fondatorul scolasticii:

Definind scolastica, reputatul lingvist Mihail Diaconescu afirmă: „Scolastica este numele dat de o îndelungată tradiţie intelectuală învăţământului filosofic din Evul Mediu. Prin scolastică se înţelege, de asemenea, un sistem filosofic care, pornind de la dogma creştină, dezvoltă variate raţionamente abstracte şi demonstraţii logice. Unitatea dintre sistemul de învăţământ şi dogma creştină a dat scolasticii prestigiu şi autoritate instituţională. Într-un sens foarte larg, prin scolastică se înţelege întreaga cultură a Evului Mediu european. Este o cultură ce s-a dezvoltat sub îndrumarea Bisericii, care se manifestă ca Ecclesia Docens şi ca Mater et Magistra”.
În acest sens, numeroşi cercetători, dintre care este îndeajuns să îi amintim pe Nae Ionescu, Anton Dumitriu, Louis Brehier şi John Meyendorf, consideră că scolastica a apărut şi s-a afirmat în mediile intelectuale tutelate şi îndrumate de Biserica răsăriteană. Această concluzie se bazează pe faptul că în Răsăritul european, învăţământul din prima jumătate a primului mileniu creştin continua, într-o mare măsură, tradiţiile şi modul de gândire de la finele Antichităţii greceşti. Astfel, şcolile teologice din Alexandria, Antiohia, Cezareea Palestinei, Edessa, Atena, Beirut sau Universitatea din Constantinopol, înfiinţată de împăratul Constantin cel Mare, vor urma această linie.
Utilizând dialectica de sorginte aristotelică, socratică şi platonică, Leonţiu de Bizanţ a observat faptul că aceasta se dovedea a fi în mod deosebit aptă pentru a nuanţa în planul cugetării adevărul creştin revelat. Astfel, începând cu Leonţiu de Bizanţ, dialectica, ştiinţa şi arta raţionamentului, devin o preocupare fundamentală în opera scolastică. Ceea ce teologul daco-roman aduce în plus în raport cu această tradiţie dialectică, este rigoarea severă a demonstraţiilor şi consecvenţa cu care a utilizat dialectica în expunerile sale de teologie dogmatică: „Sinteză între teologia Sinoadelor Ecumenice, dialectica, limbajul revelaţional şi logica deductivă aristotelică, practicată de Leontius Byzantinus, a asigurat scrierilor sale o excepţională forţă de pătrundere în mediile intelectuale ale timpului şi în posteritate. Această sinteză echivalează cu un nou început în ştiinţă. Tocmai de aceea, un mare număr de istorici şi filosofi îl consideră pe Leontius Byzantinus fondatorul scolasticii”.

Creştinismul are fundamente puternice în spaţiul românesc. Astfel, Scythia Minor, Dobrogea actuală, a constituit din vechime un spaţiu deschis al circulaţiei valorilor creştine, al „ecumenismului patristic”. Personalităţile bisericeşti marcante din Scythia Minor, episcopi sau monahi care s-au făcut apreciaţi în ţara lor sau în alte locuri, au pus în relief ţinuta şi rolul creştinismului din epoca lor, prin poziţia, actvitatea şi relaţiile pe care le-au avut.
Episcopii Evanghelicus, sub Diocleţian, Phlius, Titus sau Tit, sub Liciniu, Bretanion sau Vetranio, sub Valens, Gerontius sau Gherontie, sub Teodosie I, Teotim I, sub Teodosie I şi Arcadie, Timotei, sub Teodosie II, Ioan, sub Teodosie II, Alexandru, sub Marcian, Teotim II, sub Leon, Paternus, sub Anastasie I şi Valentinian, sub Iustinian, precum şi monahii Ioan Cassian, Gherman, Dionisie Exiguul şi călugării sciţi, reprezintă exemple concludente în acest sens.
Deşi situată la frontiera de nord-est a imperiului, Scythia Minor a beneficiat de universalismul culturii greceşti şi de acela al latinităţii, prin romanizare, fenomen ce purta în el „sămânţa şi spiritul unui ecumenism”. Astfel, antichitatea greco-latină a putut să dea naştere unui „ecumenism”, mai întâi datorită universalismului spiritului grec şi mesajului grec, şi apoi datorită întinselor dimensiuni terestre ale Imperiului Roman.
O serie întreagă de elemente au încadrat gândirea teologică daco-romană în contextul acestui patrimoniu de valori comune, dintre care se cuvine să amintim următoarele aspecte: relaţiile şi contactele directe ale teologilor daco-romani cu personalităţi teologice marcante ale vremii, opera misionară desfăşurată de numeroşi episcopi tomitani, participarea a numeroşi episcopi ai Tomisului la Sinoadele Ecumenice, activitatea teologică, intelectuală şi ştiinţifică a episcopilor şi călugărilor sciţi şi zelul deosebit pentru Ortodoxie al acestora.
Prin urmare, patru categorii de oameni ai Bisericii au contribuit la precizarea şi apărarea învăţăturii de credinţă ortodoxe, precum şi la continuitatea istorică daco-romană în Scythia Minor, şi anume: episcopii de Tomis, misionarii, monahii şi scriitorii, toţi fiind teologi erudiţi şi îndrumători ai vieţii duhovniceşti.
Astfel, dacă Scythia Minor a putut beneficia de luminile unor mari personalităţi creştine ale vremii, ea a ştiut să ofere lumii creştine tezaure de teologie ortodoxă, aşa cum au fost Ioan Cassian, Dionisie Exiguul, Ioan Maxenţiu, Leonţiu de Bizanţ sau episcopii Teotim I, Ioan şi Valentinian.
Ca urmare a acestei direcţii, Ortodoxia Bisericii Române, moştenitoare a Ortodoxiei din Scythia Minor şi din Dacia, a urmat această linie, fapt pentru care creştinismul românesc a păstrat în manifestările sale istorice echilibrul şi spiritul de dăruire şi de consens, propriu înaintaşilor săi.


Conţinutul deosebit de important al formulei „Unul din Treime a pătimit în trup” are ca fundament deosebirea pe care călugării sciţi au făcut-o între persoană şi natură, persoana fiind nu numai existenţa concretă a firii, ci şi modul existenţei ei ca relaţie.
Aceste realităţi au fost puse în lumină pe plan teologic în modul cel mai clar de către călugării sciţi, care au activat la începutul secolului VI, deschizând prin aceasta calea spre aprofundarea hristologiei ortodoxe, prin Ioan Maxenţiu, Leonţiu de Bizanţ şi, mai apoi, prin Sfântul Maxim Mărturisitorul. Formularea hristologică promovată de călugării sciţi se situa pe poziţia de mijloc între monofizism, care confunda umanitatea cu dumnezeirea, şi nestorianism, care ţinea separată umanitatea de dumnezeire.
Călugării sciţi au accentuat cu putere credinţa în „coborârea din cer a lui Dumnezeu”, afirmând că Dumnezeu Însuşi S-a făcut om şi a pătimit şi s-a răstignit pentru oameni, accentuând prin aceasta valoarea eternă a omului în planul lui Dumnezeu.
Astfel, mântuirea constă, în mod principal, în biruirea morţii prin înviere. Dumnezeu merge până acolo încât ia asupra Sa pătimirea morţii pentru oameni, suferind asemenea lor, pentru ca oamenii să fie făcuţi capabili de „această maximă vecinătate cu El”.
Hristos vine atât de aproape de om încât Se face şi rămâne veşnic om, pentru ca oamenii să rămână în unire cu El în veşnicie. Prin urmare, pe cât de mult se accentuează în Hristos apropierea lui Dumnezeu de oameni, tot pe atât se accentuează în Hristos realitatea umanităţii. Prin aceasta, călugării sciţi au pus în evidenţă valoarea şi taina trupului uman, trupul omenesc fiind făcut trupul lui Dumnezeu Cuvântul pentru veşnicie, pentru ca în el să strălucească lumina şi viaţa dumnezeirii.
Această situare pe poziţia de mijloc, care preciza iconomia mântuitoare a lui Iisus Hristos, precum şi marea milostivire a lui Dumnezeu faţă de oameni, le-a fost înlesnită călugărilor sciţi şi de spaţiul de confluneţă dintre Orient şi Occident în care au activat. În acest sens ei au împlinit în contextul istoric al acelor timpuri „o funcţie de împăcare până la un punct între creştinismul răsăritean şi cel apusean... misiune la care era chemat poporul daco-roman”.


În cadrul lucrării de faţă am încercat să abordăm un subiect particular referitor la teologia patristică a secolelor V - VI, prezentând o serie întreagă de aspecte istorice sau dogmatice referitoare la rolul călugărilor sciţi în precizarea corectă şi apărarea formulelor dogmatice calcedoniene.
Prin urmare, aportul meritoriu al călugărilor sciţi la precizarea hristologiei ortodoxe este cu atât mai important cu cât, şi prin activitatea acestor teologi profunzi, teologia daco-romană se înscrie în contextul valorilor doctrinare ortodoxe universale, în orizontul scrierilor patristice fundamentale, în cadrul general al apărării învăţăturii de credinţă ortodoxe în faţa diferitelor tendinţe eretice.
Activitatea călugărilor sciţi relevă, într-o anumită măsură, misiunea şi linia directoare a teologiei româneşti, într-un context al reaşezărilor axiologice, al reconsiderării valorilor ce stau la baza dezvoltării spiritului european creştin. Astfel, Ortodoxia românească este menită să se afirme teologic în orizontul marilor creaţii spirituale ale umanităţii, prin valorile sale proprii, valori originale ce exprimă imaginea unui creştinism viu, statornic, mereu deschis dialogului.

Sincer?
N'am rabdare sa citesc tot!)

nici eu.

BlackHack, tu ai citit tot?

Inca nu, le citesc pe celelalte, Azi 1 maine 2 si sper sa le termin de citit

şi dacă la sfârşit vei constata că ai scris o tâmpenie ?

Pentru unii poate pare o tampenie, una insirata si plictisitor de citit. Dar poate pentru altii o sa para interesant sa afle cate ceva...
Sau poate pe unii nici nu-i deranjeaza? :-"

Cand mai apar carnati lungi de genu' asta, e placut sa spui la inceput cateva cuvinte. Sa stie lumea. Asa, ca o prefata.

eu tot n'am citit tot=))!

am dat un scroll foarte rapid, am vazut undeva scris "Sfanta Treime", so n-am sa citesc asta.

Nu va obliga nimeni sa cititi astfel de articole ce credeti ca nu va privesc.
Normal ar trebui sa postez mai multe articole. Dar nu rezist singur. Ma ajuta uneori Adminul, dar simt ca innebunesc singur

BlackHacK a scris:

Nu va obliga nimeni sa cititi astfel de articole ce credeti ca nu va privesc.
Normal ar trebui sa postez mai multe articole. Dar nu rezist singur. Ma ajuta uneori Adminul, dar simt ca innebunesc singur

Ideea era sa postezi ceva mai succint si sa evidentiezi doar aspectele importante.
Aranjarea in pagina si distantierea nu fac textul lizibil si citet.

BlackHacK a scris:

Nu va obliga nimeni sa cititi astfel de articole ce credeti ca nu va privesc.
Normal ar trebui sa postez mai multe articole. Dar nu rezist singur. Ma ajuta uneori Adminul, dar simt ca innebunesc singur

tu = Admin.

Da poti spune si asa, dar am un prieten care ma ajuta...i-am dat contul de admin lui

ah...recent,carevasăzică.

Nu din a 3-a zi.